România trăieşte un moment de graţie, unic în istorie. Un film românesc a câştigat aseară Oscarul european şi deocamdată cinema-ul românesc e cel mai “vorbit” şi aplaudat din lume.
Fiind în sală eram deopotrivă mîndru şi furios. Mândru că sunt roman (ceea ce nu mi se întâmplă foarte des) şi furios pentru că am realizat că nu ştim sau nu vrem să ne apreciem cum trebuie eroii.
Cristi, Anamaria, Maia stăteau la o masă relativ stingheri alături de alţi necunoscuţi, presa şi televiziunile din România erau cvasiabsente şi asta în condiţiile în care un film românesc concura la cele mai importante categorii ale Academiei Europene de Film. Mi s-a făcut ruşine când am văzut că până şi televiziunea croată sau poloneză şi-au trimis echipe la Berlin (fără a avea filme în concurs); m-am uitat cu invidie la echipa filmului din Israel care ocupa o masă întreagă, Se bucurau şi fluierau pentru cele 2 premii primite, alături de cei din conducerea CNC-ului lor. La noi până şi bucuria parcă trebuie cenzurată sau drămuită…
M-am săturat să îmi spun că aşa suntem noi românii şi că trebuie să primim toate astea cu deferenţă, umilinţă, să fim modeşti. După un aşa succes, ce-ar mai trebui să facem pentru a fi băgaţi serios în seamă de media sau autorităţi? Câte premii ar mai trebui să ia Mungiu, Puiu, Porumboiu & co pentru a fi trataţi ca nişte învingători şi pe cine oare mai trebuie să convingem că e momentul să se întâmple ceva? Să apară o altă atitudine iar success story-ul acestui grup de oameni talentaţi să schimbe o mentalitate învechită despre cum ştim să folosim şi să fructificăm astfel de momente istorice.
Stăteam ieri cu Cristi într-un hol de hotel, pe lângă noi treceau agale Liv Ulmann, Jeanne Moreau, producători de top sau alţi aspiranţi la glorie.
Cu toţii, detaşaţi şi senini. Noi combăteam, făceam iar planuri împreună despre cum trebuie schimbate legi, regulamente, despre ce să facem să readucem lumea în sălile de cinema şi cum să cerem mai mulţi bani pentru filme în general. Aseară târziu mi-am dat seama că ne aberam şi că practica jumătăţilor de măsură nu mai face sens, pentru că vom rămâne în continuare ignoraţi, izolaţi şi marginali.
A venit momentul să spunem că filmul românesc e pe val şi trebuie tratat în consecinţă.
Mi-aş dori să văd că de mâine Primul Ministru, Ministrul Culturii şi cel al Finanţelor vor găsi soluţii pentru finanţări suplimentare pentru producţia de noi filme şi vor acorda facilităţi fiscale celor care cheltuie bani în film pe teritoriul ţării, că vor apare fundaţii şi investitori care să sprijine noile talente, că nu vor mai exista filme proaste sprijinite generos de CNC, că se vor găsi bani pentru dotarea tehnică a sălilor de cinema, că vor apare directori de şcoli sau de licee interesaţi să propună ore de educaţie cinematografică şi audiovizuală, că se va găsi vreun consiliu local interesat să facă un prim fond regional de sprijinire a producţiei de film sau că CNC-ul găseşte soluţii să sprijine în mod real coproducţiile României cu alte ţări.
Nu ştiu de ce dar mi-e teamă că fac scenarii de science-fiction.. Şi că de fapt, o să ne trezim în trei luni că Mungiu o să ia şi Oscarul (cu la fel de multă modestie), În ţară îl vom acoperi de laude, aceiaşi jurnalişti superficiali o să-i ridice osanale, o să-i dăm vreo decoraţie şi cu asta basta.. Vom fi singura ţară a unui mare paradox: o cinematografie premiată şi apreciată pe tot globul dar care la ea acasă se zbate într-o sărăcie şi indolenţă cruntă. Timpul începe să nu mai aibă răbdare.
Comentarile sunt inchise.