Filmele şi imaginea Romaniei

FestivaluriNiciun comentariu

De o buna bucată de vreme, primesc mesaje legate de organizarea unor festivaluri sau seri de film romanesc in diferite colţuri ale lumii.

Marea lor majoritate sunt organizate de ICR şi mi se solicită să accept, în mod excepţional, difuzarea gratuită a filmelor produse sau regizate de mine. Nu e normal şi puţini înţeleg că exploatarea decentă a catalogului e vitală pentru orice creator, dar cred că un exerciţiu de solidaritate e important şi cei care aveau deja programate astfel de evenimente nu au nicio vină că au rămas fără buget pentru ultimele luni ale anului 2012.

Primesc însă şi multe cereri-fantomă. Cele mai recente sunt de-a dreptul suprarealiste. Una se referă la organizarea unui „happening” în Cuba, la Havana, un „event of cultural nature” care este organizat „in the interest of Romania” de către Ambasada Romaniei din Cuba între 19-25 noiembrie. Cică vor fi prezente personalităţi diplomatice din ambele ţări şi „media romană şi internaţională”. Am spus nu. Nu văd ce interese majore de promovare prin film ar avea Romania în Cuba, nu înţeleg de ce MAE şi Ambasada Romaniei se asociază cu nişte ageamii în organizarea unor happening-uri (aşa cum tot ei le-au botezat), nu văd de ce trebuie să girez prin prezenţă o şuşă cu pretenţii de festival.

Al doilea eveniment părea să fie altceva: festivalul Pro Cult de la Roma, organizat între 10-18 noiembrie la Accademia di Romania. Partenerii festivalului sunt (conform organizatorilor) Accademia di Romania, ICR şi festivalul MedFilm (Italia). Filmele ar urma să fie proiectate în sediul Accademiei, nici măcar într-un cinematograf de cartier din Roma.

Am fost asaltaţi insistent cu mesaje şi solicitări şi recunosc că într-o prima instanţă am zis “da”. După care, vrînd să aflu mai multe despre eveniment, am căutat de jos în sus în corpul emailului (la care am fost copiat) care conţinea corespondenţa dintre Dna Ina Sava, unic selecţioner de filme, reprezentantă a organizatorilor (fără a avea însă vreo legătură cu ICR-ul) şi Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). Trec de greşeli de gramatică elementare („a-ţi putea să ne daţi…”; „puteţi să ni-l trimite-ţi”), de nepriceperea şi insistenţa agasantă a organizatorilor care consideră probabil că CNC e un depozit de filme, un fel de info point pentru cei care vor să primească gratis DVD-uri cu filme, eventual să le şi uploadeze pe site-uri şi ajung în fine la fondul problemei. Adică am citit criteriile după care se face selecţia filmelor – citez: “Filmele care sunt difuzate nu trebuie să prezinte o imagine negativă despre Romania (droguri, sex, ţigani, beţivi, limbaj vulgar).”

Astfel, scurt-metrajul studenţesc Hello Kitty (premiat în multe festivaluri) a fost respins din program, pe motiv că nu se încadrează în obiectivul festivalului. Adică are limbaj vulgar.

Documentarul Vorbitor al lui Radu Muntean, produs de HBO şi premiat cu Gopo pentru cel mai bun documentar în 2011 are o temă delicată şi, nu-i aşa, au fost obligat să renunţe. Aş mai putea continua dar mă opresc aici.

Au rămas filmele neproblemă, filmele care nu dau bătăi de cap, filmele care oferă o imagine bună şi „pozitivă” a Romaniei de azi, între altele lung-metrajul „Mama ei de tranziţie”, documentarele „Olăreasa de la Vama Sării” şi “Naufragiat de Romania”. Atenţie, nu pun în discuţie valoarea filmelor ci doar existenţa unor criterii tembele de selecţie.

Revoltei de moment i-a urmat decizia de a nu cauţiona prezenţa unor filme în care am fost implicat (scurtul “Superman, Spiderman sau Batman” şi documentarul “Copiii uraniului”) într-o altă şuşă, dar una cu aromă academică de mare soi. Nu ştiu dacă MAE sau ICR ştiu despre aceste practici prin care diverşi terţi îşi însuşesc asocierea cu instituţiile respective şi provoacă, în mod evident, mai mult rău decît bine.

Credeam că am depăşit demult perioada în care exportul cultural romanesc se limita la folclor, dansuri populare, marfă literară insipidă, documentare anoste dar se pare că m-am înşelat. Din 2001 de cînd Cristi Puiu a fost selectat la Cannes cu “Marfa si banii”, cinematografia romana s-a reinventat total dar filmele cineaştilor “Noului Val” au provocat întîi o reacţie de respingere în anumite cercuri din ţară pentru că, vezi Doamne, personajele vorbeau porcării. Cu toate astea, în ultimii 10 ani, filmul romanesc a devenit cel mai bun produs de export cultural al acestei ţări iar oameni de pe tot globul au vibrat la poveştile colegilor mei şi s-au regăsit în “Moartea Domnului Lăzărescu” sau “Marţi după Crăciun”, au rîs dulce-amar la finalul din “Poliţist adjectiv” sau au fost emoţionaţi pînă la lacrimi de “4 luni, 3 saptamini şi 2 zile”. Şi în aceste filme apar scene de sex, oamenii se plimbă goi pe ecran, se vorbeşte urît sau e vorba despre droguri. Le fac toate astea mai puţin importante pentru cultura romaneasca? Dimpotrivă. Beneficiile de notorietate pe care le-au adus ţării au fost extraordinare.

În concluzie, ajungem la aceeaşi întrebare: ce vrem de fapt să exportăm? Care e acea Romanie care “trebuie” cunoscută de străini? Vrem iar să adăugăm machiaj şi pudră, chiar mai e nevoie să inventăm o altă eternă şi fascinantă Romanie?

În loc să ne preocupe “imaginea Romaniei” mai bine ne-am vedea de gramatică, de educaţie, de sănătate, de lucruri cu adevărat importante.

Text publicat pe: www.contributors.ro

taguri:, ,

Lasa un comentariu