România trăieşte un moment de graţie, unic în istorie. Un film românesc a câştigat aseară Oscarul european şi deocamdată cinema-ul românesc e cel mai “vorbit” şi aplaudat din lume.

Fiind în sală eram deopotrivă mîndru şi furios. Mândru că sunt roman (ceea ce nu mi se întâmplă foarte des) şi furios pentru că am realizat că nu ştim sau nu vrem să ne apreciem cum trebuie eroii.

Cristi, Anamaria, Maia stăteau la o masă relativ stingheri alături de alţi necunoscuţi, presa şi televiziunile din România erau cvasiabsente şi asta în condiţiile în care un film românesc concura la cele mai importante categorii ale Academiei Europene de Film. Mi s-a făcut ruşine când am văzut că până şi televiziunea croată sau poloneză şi-au trimis echipe la Berlin (fără a avea filme în concurs); m-am uitat cu invidie la echipa filmului din Israel care ocupa o masă întreagă, Se bucurau şi fluierau pentru cele 2 premii primite, alături de cei din conducerea CNC-ului lor. La noi până şi bucuria parcă trebuie cenzurată sau drămuită…